Cascada Putnei

La Tulnici, drumul forestier coboară din asfalt și începe să șoptească. Pădurea se închide deasupra mașinii în două minute. Mai treci o serpentină, mai treci două, și undeva în dreapta, dintre fagi, începe să se audă apa. Nu o vezi încă. O auzi.

De la parcare până la cascadă sunt patruzeci de minute de mers ușor pe o potecă marcată cu galben. Trece pe lângă un izvor, peste un podeț de lemn, printre stânci pe care iarna le-a spart bine. Pe traseu o să întâlnești fagi de două sute de ani — îți spun asta nu pentru că am numărat eu inelele, ci pentru că-mi spunea pădurarul, domnul Vasile, care îi cunoaște ca pe copiii lui.

„Cascada nu se grăbește. Curge la ea de când a făcut Dumnezeu apa. Tu de ce te-ai grăbi?"

Cascada are paisprezece metri. Nu e cea mai înaltă din România, dar e cea mai înaltă din Vrancea, și asta înseamnă ceva într-un județ cu trei sute de cascade mici, ascunse, fără nume oficial pe niciun pliant. Dacă vii primăvara, după topirea zăpezilor, apa cade aproape vertical și sună a tunet îndepărtat. Dacă vii toamna, e mai subțire — un fir liniștit pe lângă care frunzele de fag se strâng ca niște scrisori.

Stă bine cu o cană de ceai într-un termos. Stă și mai bine cu nimic în mâini, doar privind.