Cașul afumat
al doamnei Marița.

Doamna Marița își bagă mâna în lapte. Coboară, se afundă, simte. Lasă deoparte. Apoi se uită la mine cu un zâmbet și spune: „Nu se grăbește, vezi? E gata atunci când el vrea, nu când vreau eu. La 76 de ani, am învățat că lucrurile bune au programul lor."

Suntem la Nereju, în Munții Vrancei, la 970 m altitudine, în casa mare a familiei Stănescu. Bucătăria are pereți de lut văruiți și o vatră de cărămidă care fumegă încet. Pe fereastră se vede un brad. Pe ușa care duce afară, pisica satului doarme cu burta în sus. E ora opt și jumătate dimineața, e august, și se face caș.

Marița Stănescu — toți o știu doamna Marița — a învățat cum se face cașul la zece ani, de la mama ei. Mama o învățase de la a ei. Și așa, în spatele acestei femei de șaptezeci și șase de ani, sunt vreo treisprezece sau paisprezece generații de femei care au făcut caș pe vatră în acest sat. „Eu sunt ultima," spune ea, fără tristețe. „Nora mea face altceva. Și nepoatele — la oraș, la Bacău. E bine. Nu spun că e rău. Doar că eu sunt ultima."

Trei lucruri pe care trebuie să le știi despre caș.

Primul: cașul nu e brânză. „Brânza e numele mare," spune doamna Marița. „Sub el intră multe — telemea, urdă, caș, brânză de burduf. Cașul e tare, dulce-sărat, se afumă peste o lună. Cel proaspăt e moale ca aluatul. Cel afumat de șase luni — mai tare ca un pumn." Al doilea: laptele bun nu se transformă în caș fără o cheagă. Cheagă bună o face un anume tip de stomac de miel — de aceea cașul autentic se face primăvara, după Paști, când mieii ies pe la cinci săptămâni.

„Bradul de la fereastra mea — singura datorie pe care o mai am de plătit. Fără el, nu există fum. Fără fum, nu există caș."

Al treilea — și cel mai important: cașul afumat nu se face cu cărbuni, cu rumeguș sau cu chimicale. Se face cu lemn de brad, lăsat să se usuce doi-trei ani, ars la foc mic într-un afumător de cărămidă cu coș îngust. Mirosul rezultat — un parfum de pin, foc lent și grăsime topită — îți rămâne în haine o săptămână și în memorie cinci ani.

Cum a ajuns aici.

Tatăl doamnei Marița a fost cioban în Carpați până în 1948, când i s-au luat oile la colectiv. A rămas cu nimic, dar a avut un noroc rar: locuința de la deal, casa mare, n-a fost trecută. „Și am rămas aici, cu vatra și cu bradul." Bradul are azi vreo nouăzeci de ani. Marița stă sub el când e prea cald în casă. „I-am promis odată că-l îngrijesc cât trăiesc. M-am ținut de cuvânt, deși uneori mă-ntreb dacă el mi-a promis ceva."

După 1989 ar fi putut vinde casa. Au venit oameni să cumpere — vile, weekend la munte. „Le-am spus: dacă vreți casă, vă duc la primărie, vă găsesc una de vânzare. A mea e cu mine în ea." A continuat să facă brânză și caș pentru sat, apoi, treptat, pentru oamenii care veneau special: primii reporteri din 2008, primii cumpărători din București în 2011, primul jurnalist străin în 2016 — un olandez care a scris pentru National Geographic Traveller. „Acum sunt mai mulți. Vin cu mașini frumoase. Plătesc bine. Le explic că laptele are programul lui. Unii înțeleg. Alții pleacă supărați."

Ce se întâmplă mai departe.

Doamna Marița a fost de acord în 2025 să primească un atelier pe lună — patru oameni, două ore, o sută cincizeci de lei de persoană. Cei care vin pleacă cu un caș propriu, cu numele scrijelat cu cărbune. Ea spune: „Nu o fac pentru bani. O fac ca să nu moară odată cu mine. Poate cineva care vine vinde casa la Brașov și se mută aici. Nu se știe."

Anul trecut a venit o doamnă din Cluj — Adriana, învățătoare. A făcut un caș. A plecat acasă. A revenit peste trei luni cu soțul. Au mai venit. La a cincea vizită, doamna Adriana i-a spus doamnei Marița că ar vrea să învețe. Lucrează acum o lună la stână, vara, în week-enduri. Marița spune: „Adriana e bună. Ascultă laptele. Nu prea multe mai cer eu."

La sfârșitul vizitei, ne sărută pe amândoi obrajii — moda veche. Pleacă spre vatră, să întoarcă cașii care sunt acolo de patru zile. Pisica deschide un ochi. Bradul de la fereastră — nu se mișcă niciodată — pare să tacă cu autoritate.

Suntem pe drumul de ieșire, mașina pornește, și doamna Marița ne strigă din curte: „Să mai veniți. Și să-i spuneți Adrianei că la stână mai are de făcut câteva lucruri."

Doamna Marița primește vizite cu rezervare la +40 727 234 567. Atelierele se țin de obicei sâmbătă dimineața, doar în lunile mai–octombrie. Costă 150 lei de persoană, copiii sub 12 ani gratuit. Drumul cu mașina din Focșani: 88 km, ~ 1h50min, ultimii 6 km drum forestier accesibil pe vreme uscată.